O poveste gingașă, scrisă pe portativul inimii: muzica ne unește și dă glas simțămintelor noastre celor mai nobile: dragostea, acceptarea, prietenia.
Juan avea ceva aparte – fluiera. Dar fluieratul său nu se manifesta sporadic, ci ținea loc de cuvinte. Era, de fapt, modalitatea prin care acesta comunica: fluieratul ușor însemna atragerea atenției, unul mai puternic era pentru senzația de foame, iar altul, și mai distinctiv, pentru momentele de teamă; fluieratul scurt însemna tristețea, iar cel gingaș emoțiile pozitive. Cu alte cuvinte, sunetele produse de buzele lui Juan nu se evidențiau numai prin diversitate și inventivitate – Juan își crease un limbaj propriu, folosit pentru a se exprima.
Băiatul merse și la școală. Deși asculta cu mare interes activitatea didactică, manifestarea lui nu se schimbase câtuși de puțin –fluierăturile reproduceau și vocea râurilor, și unduirea crengilor copacilor sau figurile geometrice. Aici îl cunoscu și pe Taleb, un băiat la fel de special, iar între cei doi se consolidă o prietenie minunată, bazată pe ritmuri muzicale și povești ale inimii. Curând, prieteniei celor doi avea să i se alăture și Clara, o fată cu ochi negri ca tăciunele. Iar de-acum, încetul cu încetul, lucrurile aveau să se schimbe, devenind altfel…