De vorbă cu Diana Tivu, ilustrator și autor de cărți pentru copii

Despre Diana Tivu am auzit pentru prima dată când am răsfoit "Basme și povești românești", o carte pentru copii ilustrată de ea pentru editura Corint Junior. Personajele cărții le cunoaștem cu toții din copilărie și încă ne înveselim pe seama pățaniilor lui Păcală și Tândală, Ivan Turbincă sau băiatul din povestea pepenelui uriaș, care le înflorea mai ceva ca baronul Münchausen. Ilustrațiile Dianei reușesc să te ducă în acele vremuri și să îți lase imaginația să zburde … poate la năzbâtiile făcute împreună cu vecinii și prietenii din copilărie, la ograda bunicilor sau la vreo luptă cu un zmeu fioros, cu șapte capete.

Curioși din fire, am cercetat să vedem ce ilustrații mai descoperim. Le-am găsit în cărți precum "Prostia Omenească", “Poveste de Crăciun”, de Charles Dickens, "Povestea celor trei vrăjitoare toante" și “Urecheatul sașiu și Lupul sur”, de Simona Epure, “Pernuța speriată și teribila noapte cu lună plină” și "Pernuța speriată și teribila cutie cu viteze și bulbuci", scrise și ilustrate de Diana Tivu și “Emoțiile de la teorie la poezie”, de Ion-Ovidiu Pânișoară.

Și ca să o cunoaștem puțin pe ilustratoarea Diana Tivu, haideți să vedem împreună cum ne-a răspuns la întrebările noastre.

Care este amintirea cea mai dragă legată de cărți și citit, din perioada copilăriei? Ai avut o carte preferată, de care îți amintești cu drag?

Am descoperit cărțile de abia în clasele primare într-o cameră cât o debara cu rafturi doldora de volume răpciugoase - biblioteca școlii - și a fost dragoste la prima vedere. Nu mult după, am început să merg la biblioteca publică din cartier (alte cărți răpciugoase, dar mai multe) și țin minte cât de fericită eram de fiecare dată când îmi căutam o nouă carte. De abia când am crescut îndeajuns să merg singură la sucursala centrală am descoperit că bibliotecile au și carți noi. Am citit toate cărțile lui Karl May care mi-au picat în mână. Comoara din Lacul de Argint, care s-a întâmplat să fie a mea, am recitit-o până i-a căzut coperta. Pe la 12 ani, nu-mi doaream nimic mai mult decât să fiu un apaș cu o flintă veche, cuvinte puține, călare în amurgul preeriei sălbatice.

Ce te-a inspirat să vrei să devii ilustrator?

Din copilărie, orice ban de buzunar se transforma fie în cărți, fie în materiale de desen și pictură. Dacă o carte avea ilustrații, le redesenam și eu. Dacă nu avea ilustrații, le imaginam eu. Am ilustrat de când mă știu fără să fiu conștientă pentru ce mă pregătesc, dar nu am aflat că se poate plăti și chiria făcând ilustrație decât foarte târziu.

A fost pasiunea care te-a convins să mergi pe acest drum sau au fost și motive practice? 

Pasiune fără discuții și cred că mi-a fost de folos și faptul că am mers mult pe un drum bun, dar greșit pentru mine, ca să înțeleg ce mă pasionează cu adevărat. Am terminat cu brio facultatea de arhitectură Ion Mincu și am început să profesez, timp în care am fost mereu dureros de conștiență de incompatibilitatea cu meseria de arhitect și de pasiunea mea pentru ilustrație de carte pe care nimeni nu o înțelegea. Mi-a luat ceva să accept renunțarea la anii investiți cu mari sacrificii în educația formală, ca să încep o cale necunoscută, cu nimic să mă recomande și mai ales fără să am habar dacă-mi permite să mă întrețin. Cred că viața este mult prea scurtă să nu încercăm să ne urmăm pasiunea, oricât de nepractic ar părea.

Îți mai amintești primul desen făcut de tine, în calitate oficială de ilustrator?

Da. Eram undeva în clasa a V-a și am făcut ilustrații pentru un manual de religie (mulți sfinți și două mâini prinse în rugăciune) pentru care am fost plătită cu suficienți bani să-mi cumpar creioane colorate noi, un bloc mare de desen și un corn cu ciocolată.

Ți-a rămas vreo colaborare/proiect mai aproape de suflet?

Cred că am să aleg primul proiect pe care l-am făcut în calitate de profesionist și la propunerea mea: ”Prostia omenească” a lui Ion Creangă, într-un tiraj redus, neimportantă pentru nimeni, neprețuită pentru mine. Eram foarte entuziasmată și încrezătoare, dar și profund ignorantă de sălbăticia pieței de carte de la noi, așa că am lucrat la ea dansând de bucurie.

Ce înseamnă să fii ilustrator de cărți pentru copii în România? Se poate trăi din artă?

Înseamnă o constantă stare de disonanță cognitivă: deși ești admirat pentru ce faci, ești întrebat și ce job serios ai; muncești enorm să crești ca artist și să propui proiecte curajoase inspirate de forfota editorială din afară, deși știi bine că vei fi lovit de editori cu “la noi nu se poate”, “nu se vinde”, ”nu se citește”, “nu este suficient de comercial”; investești timp enorm în proiecte de cărți, fără așteptări realiste la posibilitatea de a-și câștiga vreodată ceva din ele. Mai sunt foarte conștientă de poziția nesmnificativă pe o piață - periferie culturală, între importurile de titluri mari din afară (făcute și marketate de profesioniști bine pregătiți și pe bugete neimaginabile la noi) și segementul consistent de maculatură ieftină.

Pentru că m-am încăpățânat să trăiesc din ilustrație de carte în România, inevitabil am lucrat mult și foarte divers, cu nenumărate proiecte fără pretenții, dar și proiecte care mi-au întins toți mușchii creativi și mi-au adus satisfacții. Toate însă m-au ajutat să cresc. La final de zi este greu, cu multe compromisuri, cu multe frustrări, adesea cu multe dezamăgiri, dar în același timp cu bucuria de a mă vedea evoluând proiect după proiect și cu speranță (din ce în ce mai puțină) că într-o zi cartea pentru copii autohtonă va fi observată, va fi ajutată să capete putere și că autori și ilustratori buni vor fi încurajați să se dedice acestei munci creative în România.

Cred cu tărie că este foarte important pentru copii să crească cu literatură de calitate gândită în limba lor, despre ei și lumea lor, nu doar cu importuri culturale.

Te-a ajutat meseria ta de ilustrator să înțelegi mai bine mesajul cărților ilustrate de tine, ca mai apoi să faci pasul către scriere de cărți pentru copii? 

Dacă în grafică mereu m-am luptat cu mine să cresc profesional, ca povestitor în scris nu am făcut altceva decât să umplu caiete cu narațiuni pentru plăcerea mea personală, fără să depun efort să aprofundez tehnicalități de scriere. 

(Un exemplu amuzant: prin liceu, mi-am scris “ultimul volum din Harry Potter” pentru că nu mai aveam răbdare până apărea volumul oficial). Însă după ani de zile cu nasul în cărți pentru copii de toate felurile, studiind ce înseamnă o carte pentru copii, mi-am dat seama că pot deprinde să și scriu decent.

Prima carte publicată pe care am scris-o și ilustrat-o (și cusut-o) este “Pernuța Speriată și teribila noapte cu lună plină”, primul volum dintr-o serie pentru vârsta 2-5 ani despre o pernuță tare fricoasă.

Cred că poveștile ilustrate pentru această categorie de vârstă beneficiază enorm când narațiunea este o simbioză perfectă între text și ilustrație (locul perfect pentru un unic autor). Am multe lucrări scrise în sertar de care sunt extrem de entuziasmată, dar și sceptică că pot găsi un loc pentru ele în piața de carte subdezvoltată de la noi.

Ilustrațiile tale sunt pline de culoare și te poartă cu gândul la copilărie, la bunici, la viața la țară, la multe năzbâtii. Recunoaștem că te-am urmărit pe rețelele media și ne-a plăcut mult activitatea ta din această perioadă de răgaz. Amintim ilustrațiile legate de tradițiile pascale: vopsitul ouălor, curățenia dinaintea sărbătorilor, imaginea bunicii de la țară, a țărăneilor la treabă sau a căsuțelor tradiționale românești. Am citit că te gândești la o serie de ilustrații inspirate din viața de zi cu zi a “țărăneilor” și personal mi s-a părut o idee foarte interesantă.

Este vorba despre un proiect nou?

Pentru restul lumii este nou, pentru mine este un proiect de suflet la care rumeg de ani și care mă menține într-o stare constantă de reconectare cu propria copilărie petrecută la țară. S-a întâmplat să am timp să investesc în el în această perioadă teribilă “de răgaz”. Feedback-ul pozitiv pe care l-am primit instant și constant pentru “țărăneii” mei în social media mi-a dat energie să lucrez la el, într- o perioadă extrem de neplăcută și fără perspective reale de publicare. Dacă o să dau de o editură dispusă să investească într-un astfel de proiect cu un autor/ilustrator român, sper la o serie de cărți ilustrate care să surprindă o lume ludică inspirată din viața spirituală și materială a satului tradițional de altă dată cu scene ample animate de “țărăneii” mei.

Cum a fost pentru tine această perioadă a pandemiei?

Pentru mine, perioada pandemiei a fost marcată de anxietăți profesionale și economice, nu chiar un moment oportun pentru creație, și m-am luptat mult cu vina că nu folosesc timpul productiv la maxim, deși este greu să fi creativ când ești închis într-o cameră cu grijă pentru cei dragi și o situație de criză vuind afară.

Singurul proiect pentru care mi-am găsit resurse interioare să lucrez a fost cel cu lumea “țărăneilor”. Poveștile vizuale făcute în perioada sărbătorilor pascale cu acești “țărănei” a fost autoterapie pentru dorul covârșitor după familie.

 

 

Care este culoarea ta preferată? 

Verde. Nu cred că am avut o altă culoare favorită vreodată.

Ce îți plăcea să desenezi când erai mică?

Absolut orice îmi stârnea imaginația. Citeam Contesa de Segur, desenam prințese în rochii de brocard bătute în perle și rubine, citeam Dumas, desenam numai spadasini cu capă și pălării cu pene de struț, ca apoi să descopăr “Grădina secretă” și îmi era capul doar la grădini cu porți vechi ascunse sub iederă.

Ce crezi că cititorii noștri ar trebui să știe despre tine și nu știu deja?

Poate se mai știe că sunt un arhitect “reformat” și că lucrez de aproape cinci ani ca full-time freelance ilustrator/autor de carte pentru copii în România, dar nu cred că se știe că sunt un autodidact convins - nu am nicio pregătire artistică de nici un fel și tot ce fac acum (grafică în tehnici tradiționale și digitale, pictură, scriere), am deprins doar din pură pasiune, ani după ani folosindu-mi intuiția și orice fărâmă de resursă de care am dat, în paralel educându-mă formal în domenii fără nici o treabă cu ocupația mea de acum.

Care este partea cea mai frumoasă a meseriei de ilustrator/ autor?

Momentul acela când ilustrațiile sunt aproape gata, culorile sunt pe la locul lor și dintr-o dată viziunea mea începe să semene cu o carte.

Ai avea vreun sfat pentru micii desenatori care se gândesc la posibilitatea “de-a se face” ilustratori când vor crește mari?

Sfatul meu: sute și sute de ore de umplut foi albe sau orice altă suprafață care se lasă însemnată. Desenați cu pasiune, desenați mult și mai ales desenați lucrurile ce par greu de stăpânit – orice pare imposibil, după o sută de încercări devine rutină.

Pe Diana o găsiți alături de țărănei și restul personajelor, pe conturile ei de Facebook și Instagram.